“Vreau ca publicul să simtă aceeași invitație la joacă pe care o simt eu.”
“Vreau ca publicul să simtă aceeași invitație la joacă pe care o simt eu.”
Theodor Grigoraș ne-a povestit despre cum ar face expoziții în râpe, între copaci, între bolovani, între pietre și nisipuri, în peșteri sau pe maluri de ape și cum e să se întâlnească cu lucrările lui în spații neașteptate.
Theodor Grigoraș este un artist tânăr și prolific. Nu stă niciodată și, dacă pare că stă, sigur pune la cale o nouă expoziție, o nouă serie de lucrări sau o petrecere expoziție. Printre expozițiile din ultima vreme se numără 15 IANUARIE, ZIUA NAȚIONALĂ A LUI THEODOR GRIGORAȘ la Galeria 1001 Arte de pe Calea Victoriei și expoziția de grup Bestiar 2020 la aceeași Galerie.
Theo lucrează într-un atelier micuț, într-un loc frumos și industrial lângă Armenească, pe care îl împarte cu alți prieteni artiști. La fiecare vizită în atelier descoperi că lucrările începute se transformă și se tot transformă. Poate termina o lucrare în câteva săptămâni sau în câteva luni. Lucrează și de acasă și, în timpul liber, este profesor, o ocupație și plăcere pe care și-o cultivă în ultima vreme.
Theo ne-a povestit despre cum a crescut artist, despre temele care îl frământă și despre cum e să își întâlnească creațiile în spații neașteptate, în casele unor oameni sau în spații străine de el
foto credit Theodor Grigoraș
Care este drumul tău de artist de până acum?
M-am trezit în clasa a opta că trebuie să iau niște decizii în legătură cu ce vreau să fac mai departe, am mers pe principiul rezistenței minime și mi-am dat seama că lucrul la care am rezultatele cele mai bune și pe care-mi place să-l fac e să pictez și să desenez.
Mă simțeam atras în egală măsură de grafică, pictură și sculptură, dar la facultate am ales secția de grafică pentru că studiezi puțin din mai multe lucruri – puțină pictură, gravură, grafică digitală, design. Mă gândeam inițial că o sa fac în paralel graphic design și artă, că o să-mi câștig traiul în anii de după facultate din graphic design. Între timp am schimbat planul, acum sunt profesor. Am descoperit că pot să experimentez destul de mult lucrând cu copiii și îmi mai rămâne și timp liber. Le dau tot felul de teme care mă interesează și pe mine și interacțiunea cu atâtea minți tinere e destul de fructuoasă.
În ce mediu de expresie te simți cel mai bine?
Nu mediul mă atrage cel mai mult, ci ideea. Mergând prin galerii, la expoziții, în muzee, observ că ideea în relație cu tehnica este ceea ce dă valoare unei opere, tehnica în sine nu mă interesează foarte mult.
În ceea ce mă privește găsesc diverse soluții. Câteodată pornesc de la o idee tehnică – că e și asta un tip de idee, îmi propun un nou experiment. Vrei să încerci un anumit tip de compoziție, un anumit tip de combinații de materiale și pornești cu ideea asta, “Uite, nu am încercat niciodată să combin texturile sau materialele astea în acest fel”. Și în timp ce experimentezi cu ele faci asocieri și îți vin și ideile conceptuale inevitabil.
Alteori pornești la drum cu imagini sau schițe; ai o imagine și apoi cauți o rezolvare tehnică în funcție de posibilitățile materiale din atelier, de timp, de resurse, cauți o formă bună de a materializa imaginea. Sigur, în timpul procesului se transformă, apar și alte idei interesante.
Câteodată lucrez în paralel la mai multe proiecte prin tehnici multiple, alteori prefer să mă limitez și să mă dedic unei serii cu coordonate fixe.
“Îmi propun acum să mă ocup doar cu desenul, să lucrez la o serie pe hârtii de un anumit format timp de 3-4 luni. După vreau să mă dedic picturii în ulei, apoi să lucrez cu materiale textile, cu oase, sârme, ciment sau orice altceva.”
De ziua ta ai organizat o petrecere expozitie? Cum a fost?
A fost o acțiune spontană, un fel de expoziție retrospectivă cu lucrări din mai multe perioade de după facultate. Ideea a fost de a face o expoziție de ziua mea care coincide cu ziua culturii românești sau ziua lui Eminescu. Pur și simplu am expus unele dintre cele mai reprezentative lucrări din ultimii ani și ce era în lucru, o serie nouă.
foto credit Theodor Grigoraș
S-au legat bine între ele pentru că există câteva mari teme sau obsesii în substratul lucrărilor mele. Chiar dacă zic că lucrez acum la ceva, la un anumit nivel e aceeași temă la care lucram și în celelalte serii.
Sigur, și obsesiile astea evoluează cu timpul și aspectul lucrărilor totodată, dar evoluția mea de până acum a fost lină, constantă și organică, motiv pentru care lucrările vechi și cele noi comunică bine împreună.
Care sunt temele la care revii?
Cosmogonia ar fi una dintre marile teme la care revin într-o formă sau alta. E cumva o joacă de-a mea, joaca de-a creatorul primordial. Îmi place să-mi imaginez care au fost mecanismele care au înfăptuit prima scânteie și ce s-a întâmplat după prima scânteie și cum a continuat procesul de atunci și până acum, dar și ce este de fapt ‘’acum’’. Îmi plac întrebările mari, fără răspuns.
Experimentez prin intermediul imaginației cu aceste întrebări, jucându-mă într-o formă sau alta în atelier. Pentru că nu există și nu caut răspunsuri indubitabile la aceste curiozități combin simboluri ale unor teorii sau idei venite din religiile și din mitologiile lumii, din psihologie, din artă, din știință, din cultura de masă, filme, desene animate, jocuri sau folosesc fragmente din imagini cu care m-am întâlnit în trecut. Descompun și recompun toate aceste elemente, conștient sau nu, pentru a crea o mitologie proprie, un loc al unui sentiment stingher pe care îl port câteodată . Întrebările astea îmi provoacă o plăcere estetică și mă obligă la un mod detașat de a vedea lumea, dar fără a avea pretenții de obiectivitate.
foto credit Theodor Grigoraș
foto credit Theodor Grigoraș
foto credit Theodor Grigoraș
Ce poți să ne spui despre noua ta serie de lucrări, cea care e în lucru și pe care ai arătat-o în ultima expoziție?
Pe deoparte este o joacă alchimică cu tot felul de simboluri, materii și obiecte. Jucându-mă cu simbolurile astea îmi imaginez tot soiul de lucruri; fiecărui element îi atașez asocieri și devine o paralelă a unui aspect din lume, așa cum mi se prezintă mie. Combinându-le văd că se întâmplă anumite lucruri, capătă înțelesuri noi și prin acest mecanism învăț să-mi reintepretez și eu anumite aspecte ale propriei existențe și să mă detașez puțin de mine, lăsând loc să mă reinventez. Pe de altă parte îmi place să introduc și mici ironii la adresa mea, a culturi umane sau la adresa artei, ca să pot păstra o distanță critică sănătoasă vizavi de ceea ce gândesc, studiez sau ce fac.
Ce reacții ai dori să stârnească arta ta? Cu ce reacții te-ai întâlnit până acum?
Vreau ca publicul să simtă aceeași invitație la joacă pe care o simt eu.
Adică să se întrebe “Ce este acolo, de ce sunt puse astea așa, ce ar putea însemna?”. Îmi doresc să încerce activ să descifreze mesajul lucrărilor și să accepte că există multiple răspunsuri valabile, să-și dea seama fiecare despre lucruri legate de experiența lui în lume. Deși lucrările pornesc de la o poveste proprie, nu țin să transpară doar povestea la care m-am gândit eu, încerc să le dau o aură polivalentă, căci viața e plină de paradoxuri. Câteodată și mie mi-e greu să articulez în cuvinte despre ce sunt lucrările, câteodată am nevoie de luni de zile sau ani pentru a descoperi o interpretare, care se schimbă oricum cu timpul. Mai degrabă vreau să le ofer oamenilor niște jucării, niște jocuri, cu care să își construiască înțelesuri și cu care să își construiască iluzii.
În momentul în care creezi ai în minte reacția pe care vrei să o provoci privitorilor?
Procesul de a scoate o lucrare e îndelungat și variat. Nu se întâmplă într-o zi, ci de obicei în două-trei luni. Chiar dacă urmăresc o reacție, apar tot felul de probleme și lucrarea cand începe să se contureze fizic transmite adesea altceva decât mă așteptam eu. Pe parcurs îmi vin idei , mai introduc sau să scot elemente, schimb culori, și de cele mai multe ori ies alte lucrări decât cele cu din minte cu care pornesc la drum, tocmai acesta viață proprie a lucrărilor mi se pare frumoasă și mă ține la lucru în atelier.
E o descoperire. Mie asta mi se pare interesant și la viață. Ai impresia că ar trebui să fie într-un anumit fel – o relație cu un om, cu un proiect, cu un obiect – îți cumperi un obiect și te aștepți să te facă fericit, dar nu te face și descoperi că de fapt altceva te face fericit, la care nu te așteptai.
Și așa relaționez și cu procesul de muncă; nu trag de o lucrare să spună ce am gândit eu de la început, ci încerc să descopăr în ea sau în procesul artistic surprize.
foto credit Theodor Grigoraș
foto credit Theodor Grigoraș
Unde expui de obicei? Unde ți-ar plăcea să mai ajungă lucrările tale?
Pe parcursul ultimilor ani am colaborat cu mai multe galerii. Printre ele am expus la 1001 Arte, La Borna, la Etaj, la Celula, la Elite Art Gallery, la Arthol, la UNAgaleria, la câteva galerii aparținând UAP, în cadrul Diploma și la Art Safari, la instituții de stat precum sala Dalles, Teatrul Național București, Ateneul Român, Biblioteca Națională a României, la ICR Lisabona, sau la Academia de Arte din Praga. Nu toate spațiile sunt white cube, sau spații dedicate artelor, unele sunt mai alternative, am expus în camioane, am făcut micro expoziții în cutii, am expus în spații industriale și în propriul atelier. Mi-aș dori să expun în spații cât mai diverse, de la muzee (nu doar de artă), la instituții de învățământ, la lăcașe religioase, locuri cu conotații istorice, pușcării, spitale, fabrici, spații publice și spații naturale și desigur îmi doresc să expun cât mai mult în casele oamenilor, să am lucrări în cat mai multe colecții de artă mari și mici.
Îmi plac lucrările mele mai mult când mă detașez de ele. Când sunt foarte fresh nu știi exact ce să crezi despre ele, e un love-hate relationship destul de intens. Ori îți zici “Vai, sunt cele mai bune lucrări pe care le-am făcut!” sau îți vine să le dai foc. Și așa cred că e normal – mulți artiști simt asta. Dar odată ce îmi părăsesc atelierul, casa sau depozitul, când apar în casele altor oameni, în contexte străine, le văd cu alți ochi. Nu mi se trezește sentimentul de apartenență. Mai degrabă îmi stârnește curiozitatea, parcă mă întreb “Oare asta e lucrarea mea?” Asta îmi place, e un mic moment de scurtcircuit, parcă nu le-am mai văzut, recunosc ceva din stilul meu dar parcă nu am lucrat la ele eu. Sunt entități separate, nu îmi aparțin. Le percep ca pe niște imagini care par că vin de departe, dintr-un vis, care țin de o realitate de mult uitată, o chestie care îți e foarte cunoscută dar care nu mai face parte din viața ta.
Mi-aș dori să expun în natură. Aș vrea să fac niște expoziții în râpe, între copaci, între bolovani, între pietre și nisipuri, în peșteri sau pe maluri de ape în foc, în aer sau sub apă etc. Să fac lucrări din materiale site specific sau să fac intervenții cu materiale, obiecte, desene și pânze aduse în portbagaj de acasă. Mi-aș dori să fac o serie de expoziții în spații total străine de experiența spațiilor obișnuite din mediul urban.
Știi unde au ajuns lucrările tale?
Unele sunt pe pereți în casele rudelor sau ale prietenilor, unele au fost cumpărate și sunt în colecții. Clar, apreciez oamenii care nu stau zeci de ani de zile cu aceleași două sau trei tablouri pe același perete. Oamenii ar trebui să schimbe periodic ce au pe pereți. Cred că fiecare persoană ar trebui să aibă o mică colecție de artă și să se joace cu lucrările, să le schimbe periodic, să le rearanjeze, să le dea sensuri noi dacă se poate, în funcție de unde și cum le așază. Eu îmi aranjez periodic mobila și lucrările de artă din casă.
